Blog

Pace socială
oct.

7

Pace socială: liniștea cui și cu ce preț?

„Pace socială” este un termen folosit frecvent în limbajul administrației și al politicii, dar rar analizat. Poate descrie un obiectiv legitim — prevenirea violenței și gestionarea conflictelor — însă poate deveni și o formulă suficient de largă pentru a ascunde întrebarea: pace pentru cine și construită cu ce preț?

În România, Codul administrativ spune că prefectul acționează pentru menținerea climatului de pace socială, pentru comunicarea cu nivelurile instituționale și sociale și pentru prevenirea tensiunilor sociale. Formularea nu este, în sine, problematică. Orice stat are obligația să prevină violența, să medieze conflictele și să protejeze siguranța oamenilor.

Problema începe atunci când „pacea socială” nu mai înseamnă dreptate, dialog și protecție, ci doar absența zgomotului public. O societate poate fi liniștită pentru că oamenii au încredere în instituții. Dar poate fi liniștită și pentru că oamenii sunt obosiți, dependenți de un ajutor, intimidați sau convinși că orice protest le poate face mai mult rău decât bine.

Ce înseamnă, de fapt, „pace socială”?

În actele administrative, „pacea socială” apare mai ales ca obiectiv de stabilitate și de prevenire a tensiunilor. Termenul nu spune însă, de unul singur, dacă tensiunile sunt reduse prin dreptate și dialog sau prin presiune, amânare și control. De aceea, trebuie să distingem între două tipuri de stabilitate.

Prima este stabilitatea democratică. Oamenii pot reclama, protesta, negocia și critica. Conflictele nu dispar, dar sunt tratate prin reguli, instituții și soluții verificabile. Statul nu cere cetățeanului să tacă, ci îi oferă o cale legală prin care nemulțumirea poate fi auzită și rezolvată.

A doua este stabilitatea administrată. Instituțiile încearcă să reducă tensiunea vizibilă fără să rezolve cauza ei. O problemă este amânată, un grup este convins să renunțe, un beneficiu este prezentat ca gest de bunăvoință, iar cel care întreabă prea mult este tratat drept „problematic”. Conflictul nu este soluționat. Este doar împins într-o zonă mai puțin vizibilă.

Nu orice liniște este pace. Uneori, liniștea este doar conflict amânat.

Drepturile sociale nu sunt favoruri

Constituția definește România ca stat de drept, democratic și social și afirmă că demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, dreptatea și pluralismul politic sunt valori supreme. Tot Constituția spune că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice și că statul trebuie să ia măsuri pentru un nivel de trai decent.

Asta ne obligă să fim preciși atunci când vorbim despre ajutoare și drepturi sociale. Un drept acordat în condițiile legii nu devine „nemeritat” doar pentru că beneficiarul este sărac, nu are o locuință sau nu reușește să se descurce singur. Legea privind venitul minim de incluziune stabilește condiții de eligibilitate și criterii legate de venit. Nu descrie ajutorul ca pe o favoare personală a unui primar sau a unui funcționar.

Riscul apare în altă parte: atunci când instituțiile transformă un drept în favor, când criteriile sunt neclare, când accesul depinde de relații sau când beneficiarii sunt ținuți într-o permanentă stare de recunoștință și teamă. În acel moment, protecția socială nu mai întărește autonomia cetățeanului. Poate deveni un mecanism de dependență.

De aceea, întrebarea corectă nu este doar „cine primește?”, ci și: pe ce criterii, în ce ordine, cu ce documente, cu ce posibilitate de contestație și cu ce control public?

Locuința socială: între drept, nevoie și discreție

Locuința este unul dintre cele mai clare teste pentru felul în care statul înțelege pacea socială. Legea locuinței nr. 114/1996 prevede că locuințele sociale sunt repartizate de autoritățile locale care le administrează, pe baza criteriilor stabilite anual și în ordinea de prioritate prevăzută de lege.

Acest mecanism poate fi legitim și necesar. Autoritățile locale cunosc nevoile comunității și trebuie să poată stabili priorități. Dar tocmai pentru că există o zonă de decizie locală, transparența nu este un detaliu tehnic. Este condiția care separă politica socială de clientelism.

În 2024, potrivit Eurostat, 40,7% dintre persoanele din România trăiau în locuințe supraaglomerate — cea mai ridicată rată din Uniunea Europeană. Pentru tinerii între 15 și 29 de ani, rata a ajuns la 58,3%. Aceste date nu dovedesc, singure, că o primărie repartizează abuziv locuințe. Arată însă că nevoia este uriașă și că orice listă de priorități, orice repartizare și orice excludere trebuie să poată fi verificată.

O locuință socială poate fi o formă de protecție și integrare. Dar, dacă regulile sunt opace, aceeași locuință poate fi percepută ca recompensă, monedă politică sau instrument de disciplinare. Diferența nu stă în discursul instituției, ci în existența unor criterii publice, a unor liste clare, a unor decizii motivate și a unor căi reale de contestare.

Câtă sărăcie poate fi ascunsă sub cuvântul „stabilitate”?

În 2024, 27,9% dintre persoanele din România erau expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială, iar 17,2% se confruntau cu deprivare materială și socială severă, potrivit Eurostat.

Într-un asemenea context, este ușor ca statul să confunde reducerea vizibilității sărăciei cu reducerea sărăciei. Un ajutor punctual poate evita o criză imediată. O locuință oferită unei familii poate preveni evacuarea. Un acord cu sindicatele poate opri o grevă. Toate acestea pot fi măsuri corecte. Dar ele nu devin automat politici bune doar pentru că reduc tensiunea pe termen scurt.

Întrebarea este dacă măsura repară cauza sau doar cumpără timp. Dacă oamenii rămân în aceeași sărăcie, în aceleași locuințe supraaglomerate și în aceeași dependență de aprobarea unei instituții, „pacea socială” nu este decât o administrare mai discretă a nemulțumirii.

Dialogul social nu înseamnă liniște impusă

Legea nr. 367/2022 definește dialogul social prin informare, consultare și negociere între autorități, angajatori și angajați. Cuvintele contează. Dialogul nu înseamnă ca oamenii să fie informați după ce decizia a fost luată și nici ca instituțiile să caute doar semnătura care le permite să anunțe că „s-a păstrat pacea socială”.

O grevă, o petiție, o manifestație sau o critică publică nu sunt, prin ele însele, eșecuri ale păcii sociale. Ele pot fi semne că o problemă a devenit suficient de importantă pentru a fi adusă în spațiul public. Într-o societate democratică, conflictul vizibil este adesea mai sănătos decât liniștea obținută prin frică.

De aceea trebuie să fim atenți la limbajul prin care o instituție descrie nemulțumirea. „Tensiune socială”, „instigare”, „destabilizare” sau „interesul comunității” pot fi descrieri corecte în anumite situații, dar pot deveni și etichete folosite pentru a evita fondul problemei. Fiecare acuzație trebuie susținută de fapte, nu de disconfortul autorității față de critică.

Ce ar trebui să verificăm?

Când o instituție invocă pacea socială, cetățenii ar trebui să poată pune câteva întrebări simple:

  • Ce problemă concretă este rezolvată?
  • Care sunt criteriile și cine le verifică?
  • Se aplică aceleași reguli tuturor?
  • Există o listă publică, o motivare și o cale de contestare?
  • Au fost consultați cei afectați înainte de decizie?
  • Poate un cetățean să critice măsura fără să fie intimidat sau sancționat arbitrar?

Aceste întrebări nu distrug pacea socială. Dimpotrivă, o fac mai solidă. O comunitate nu are nevoie de instituții care ascund conflictul, ci de instituții capabile să îl rezolve fără discriminare, fără violență și fără represalii.

Pacea socială nu trebuie să fie liniștea celui vulnerabil

Pacea socială are o dimensiune locală și cotidiană. Se vede în locuința în care o familie poate trăi în siguranță, în accesul egal la servicii, în respectarea drepturilor și în posibilitatea de a cere socoteală autorităților.

Pacea socială autentică nu este tăcerea obținută prin dependență, favoruri sau frică. Este încrederea că regulile sunt aceleași pentru toți și că un conflict poate fi făcut vizibil fără ca omul care îl semnalează să-și piardă demnitatea, locuința sau drepturile.

Întrebarea principală este simplă: statul construiește pace socială prin drepturi, servicii și dialog sau doar administrează nemulțumirea până când aceasta nu se mai vede?

Material editorial Civitera despre conceptul de „pace socială”, drepturi, stabilitate și responsabilitate instituțională.

Top