sept.
16
Săptămâna Europeană a Mobilității 2026: un drum bun nu este suficient dacă oamenii nu îl pot folosi în siguranță
În fiecare an, între 16 și 22 septembrie, orașe, organizații și cetățeni din întreaga Europă sunt invitați să privească altfel una dintre activitățile pe care le facem zilnic aproape fără să ne gândim la ea: deplasarea.
Mergem la serviciu. Copiii merg la școală. Mergem la medic, la cumpărături, la rude. Traversăm străzi, așteptăm autobuze, conducem, mergem pe bicicletă sau pe jos.
Pare ceva banal.
Până când nu mai putem face toate acestea în siguranță.
Săptămâna Europeană a Mobilității este o inițiativă a Comisiei Europene organizată anual în perioada 16–22 septembrie încă din 2002. Campania încurajează autoritățile locale să promoveze transportul sustenabil și să ofere cetățenilor alternative reale la deplasarea exclusiv cu autoturismul. Perioada se încheie tradițional cu 22 septembrie – Ziua fără Mașini.
În 2026, tema este:
„Mobility for Everyone” – Mobilitate pentru toți
Accentul acestui an cade pe echitatea între generații.
Copiii, adolescenții, adulții și vârstnicii au nevoi diferite de mobilitate. La fel și persoanele cu dizabilități, părinții cu copii mici sau oamenii care nu dețin un autoturism.
Comisia Europeană propune un sistem de mobilitate care să fie accesibil indiferent de venit, localitate, gen, vârstă sau abilități și care să răspundă nevoilor atât ale generațiilor actuale, cât și ale celor viitoare.
Sună firesc.
În practică însă, pentru foarte mulți oameni, mobilitatea rămâne o problemă.
Mobilitatea nu înseamnă doar mașini
Una dintre greșelile pe care le facem frecvent este să confundăm mobilitatea cu traficul auto.
Construim un drum mai lat și spunem că am îmbunătățit mobilitatea.
Mai adăugăm o bandă și considerăm problema rezolvată.
Dar întrebarea reală ar trebui să fie:
cine poate folosi acel drum și în ce condiții?
Poate un copil să ajungă singur și în siguranță la școală?
Poate un vârstnic să traverseze strada fără să fie obligat să alerge?
Poate o persoană în scaun rulant să ajungă într-o stație de autobuz?
Poate un părinte cu un cărucior să folosească trotuarul?
Poate un adolescent să meargă cu bicicleta fără să își riște viața?
Poate un om care nu are mașină să ajungă rezonabil la serviciu, la școală sau la medic?
Dacă răspunsul este „nu”, atunci nu avem o problemă doar de transport. Avem o problemă de acces la comunitate.
Comisia Europeană vorbește deja explicit despre fenomenul de „sărăcie de transport”: situația în care costul, lipsa sau inaccesibilitatea transportului limitează accesul oamenilor la locuri de muncă, educație și servicii esențiale. În 2025, Comisia a adoptat recomandări speciale pentru combaterea acestui fenomen.
Două Europe ale mobilității?
Comparația dintre Europa de Vest și Europa de Est este tentantă, dar trebuie făcută cu atenție.
Nu există un „Vest” în care toate problemele au fost rezolvate și nici un „Est” condamnat la infrastructură slabă.
Orașele europene se confruntă, în grade diferite, cu aceleași probleme: congestionare, poluare, costuri ale transportului, siguranța pietonilor și bicicliștilor, îmbătrânirea populației, accesibilitatea persoanelor cu mobilitate redusă și necesitatea reducerii dependenței de autoturism.
Peste 70% dintre cetățenii Uniunii Europene locuiesc în zone urbane, iar cadrul european actual urmărește dezvoltarea unor sisteme de transport sigure, accesibile, incluzive, reziliente și accesibile financiar.
Diferența este adesea punctul de la care începe discuția.
În multe orașe occidentale și nordice se discută deja despre extinderea rețelelor velo, reducerea spațiului ocupat de autoturisme, transport public cu emisii reduse, integrarea mai multor moduri de deplasare și reconsiderarea spațiului urban.
În multe comunități din România și din alte zone ale Europei Centrale și de Est încă încercăm să rezolvăm probleme mult mai elementare:
- trotuare care lipsesc;
- treceri de pietoni insuficient marcate;
- marcaje rutiere șterse;
- stații de transport public nesigure;
- piste pentru biciclete inexistente sau fragmentate;
- viteze incompatibile cu zonele rezidențiale;
- infrastructură inaccesibilă persoanelor cu dizabilități;
- localități periurbane dependente aproape complet de autoturism.
Cu alte cuvinte, unii discută despre cum să optimizeze mobilitatea, în timp ce noi suntem încă obligați, în prea multe locuri, să discutăm despre condițiile minime pentru a putea circula în siguranță.
O diferență care se vede cel mai dureros în accidente
Siguranța rutieră oferă probabil cea mai clară imagine a acestor diferențe.
Datele preliminare ale Comisiei Europene pentru 2025 arată o medie de 43 de persoane decedate în accidente rutiere la un milion de locuitori în Uniunea Europeană.
În Suedia rata a fost de 20, iar în Danemarca de 23.
În România: 68 de decese la un milion de locuitori.
Chiar dacă România a înregistrat o scădere importantă față de anul precedent, țara noastră continuă să se afle printre statele cu cele mai ridicate rate ale mortalității rutiere din Uniunea Europeană.
Aceste cifre nu spun însă că Europa de Est nu poate recupera decalajele.
Polonia, de exemplu, a înregistrat o reducere de aproximativ 43% a numărului de decese rutiere față de 2019, ceea ce demonstrează că politicile coerente, infrastructura și aplicarea regulilor pot produce schimbări importante.
Aceasta este poate una dintre cele mai importante lecții:
siguranța rutieră nu este o fatalitate culturală.
Poate fi îmbunătățită.
Strada nu aparține doar celui care conduce
Pentru Civitera, această discuție nu este una abstractă.
Siguranța rutieră și condițiile în care oamenii se deplasează prin propriile comunități au reprezentat încă de la început unele dintre motivele implicării noastre civice.
Am vorbit despre viteza excesivă.
Despre treceri de pietoni.
Despre marcaje rutiere.
Despre trotuare.
Despre străzi pe care pietonii sunt obligați să circule pe carosabil.
Despre accesul copiilor către școală.
Despre parcarea pe trotuare.
Despre infrastructură construită în jurul mașinii și nu în jurul oamenilor.
În următoarele șase zile vom reveni separat asupra acestor probleme.
Pentru că toate pornesc din aceeași întrebare:
Pentru cine proiectăm comunitățile în care trăim?
Pietonul nu este un obstacol în calea traficului
Una dintre schimbările de perspectivă de care avem nevoie este chiar aceasta.
Pietonul nu încurcă traficul.
Biciclistul nu încurcă traficul.
Autobuzul nu încurcă traficul.
Ei sunt traficul.
Mobilitatea nu reprezintă deplasarea mașinilor.
Reprezintă deplasarea oamenilor și bunurilor.
De aceea, Comisia Europeană tratează mersul pe jos și bicicleta ca elemente importante ale politicilor de mobilitate urbană și subliniază nevoia de infrastructură adecvată, reguli de siguranță, alocarea corespunzătoare a spațiului public și atenție specială pentru persoanele cu mobilitate redusă.
La fel, transportul public nu este doar o soluție pentru cei care „nu au mașină”. Este o infrastructură esențială pentru accesul la locuri de muncă, educație și servicii și are un rol important în incluziunea socială și conectarea zonelor urbane cu cele periurbane și rurale.
Un copil și un adult nu văd aceeași stradă
Tema din 2026 – echitatea între generații – merită o atenție specială.
Un adult sănătos poate considera acceptabilă o trecere de pietoni aflată la câteva sute de metri.
Pentru un vârstnic poate reprezenta o problemă reală.
Un adult poate traversa rapid o șosea.
Un copil nu estimează viteza și distanța la fel.
Un biciclist experimentat poate accepta să circule printre autoturisme.
Un copil de 10 ani nu ar trebui să fie pus în aceeași situație.
De aceea infrastructura nu trebuie proiectată doar pentru utilizatorul „mediu”.
Trebuie proiectată și pentru cel mai vulnerabil utilizator care are dreptul să o folosească.
Mobilitatea este și o problemă de cetățenie activă
Putem aștepta ca toate aceste probleme să fie rezolvate exclusiv de administrație.
Sau putem înțelege că spațiul public ne aparține tuturor și că avem dreptul — și responsabilitatea — să cerem ca el să fie administrat corect.
Cetățenia activă înseamnă și:
să sesizezi o trecere de pietoni ștearsă;
să ceri un trotuar;
să semnalezi o stație periculoasă;
să soliciți măsuri pentru reducerea vitezei;
să participi la consultările privind infrastructura;
să nu parchezi pe trotuar doar pentru că „stai două minute”;
să înțelegi că dreptul tău de a conduce nu este mai important decât dreptul altcuiva de a merge în siguranță.
Săptămâna Europeană a Mobilității nu ar trebui să rămână o campanie despre biciclete, autobuze și câteva străzi închise temporar traficului.
Ar trebui să fie un moment în care ne întrebăm cum vrem să arate comunitățile noastre peste 10 sau 20 de ani.
Localități și comunități construite pentru oameni
Europa își schimbă deja modul în care planifică mobilitatea.
Regulamentul revizuit privind rețeaua transeuropeană de transport impune celor 431 de noduri urbane europene să adopte planuri de mobilitate urbană durabilă, construite în jurul nevoilor reale de deplasare ale oamenilor și afacerilor și realizate inclusiv prin participarea locuitorilor și a actorilor locali.
Aceasta este direcția corectă.
Dar planurile, strategiile și finanțările nu sunt suficiente dacă ele nu se transformă în lucruri foarte concrete:
un trotuar pe care poate merge un copil;
o trecere de pietoni pe care o vede șoferul;
o stație de autobuz în care oamenii sunt protejați;
un transport public pe care te poți baza;
o pistă de biciclete care nu se termină într-un stâlp;
o stradă rezidențială pe care 30 km/h chiar înseamnă 30 km/h.
Aceasta este mobilitatea văzută din perspectiva cetățeanului.
Acest articol deschide seria Civitera dedicată Săptămânii Europene a Mobilității, 16–22 septembrie 2026.