Blog

De ce te strâng rău pantofii când ești președintele unei asociații civice

Despre cinci ani de Civitera, bani, proiecte, așteptări, dezamăgiri și câteva lucruri pe care le înveți doar după ce te apuci să faci.

Ieri am publicat, prin Civitera, câteva informații despre PROTOCOL 404 – Vocea nu mai este dovadă, un proiect prin care vrem să testăm cât de vulnerabili suntem în fața fraudelor realizate prin imitarea vocilor cu ajutorul inteligenței artificiale.

Postarea a avut mai multe reacții decât mă așteptam.

Odată cu ele au venit și multe întrebări.

Unele de la prieteni de Facebook. Altele de la cunoscuți mai vechi, cu care nu mai vorbisem de ceva vreme. Câteva de la oameni care au început să urmărească recent ceea ce facem.

Întrebările n-au fost doar despre PROTOCOL 404.

Au fost despre Civitera.

De ce am făcut asociația? Cine o finanțează? Cât costă să ții în viață un ONG? Din ce trăiește? De ce te-ai băga în toate problemele astea? Ce câștigi? Ce poți schimba în realitate? De ce critici administrația și autoritățile? Nu îţi e frică? Nu mai bine te dai cu ei? Ce rost au, până la urmă, toate asociațiile astea?

Întrebări perfect legitime.

Și mi-am dat seama că, deși vorbim\vorbesc de ani de zile despre proiectele Civitera, am vorbit foarte puțin despre ce înseamnă, de fapt, să construiești și să întreții o asociație civică.

Așa că voi încerca să explic.

Nu într-un singur articol. Ar ieși probabil prea lung și, cu siguranță, prea obositor.

Acesta este doar începutul.

De ce am făcut Civitera?

La început a existat o idee destul de simplă: dacă vrem comunități mai bune, nu putem aștepta permanent ca altcineva să le construiască pentru noi.

Poți să fii nemulțumit de drumuri, de siguranța rutieră, de modul în care sunt luate deciziile, de lipsa transparenței, de educație, de mediu sau de felul în care funcționează instituțiile.

Poți comenta pe Facebook.

Poți înjura.

Poți spune că „oricum nu se schimbă nimic”.

Sau poți încerca să faci ceva.

Civitera a apărut din această ultimă variantă.

Doar că între „hai să facem ceva” și a face efectiv ceva există o distanță mult mai mare decât pare.

Și destul de scumpă.

Pentru că un ONG nu funcționează cu entuziasm. Sau, mai exact, nu funcționează doar cu entuziasm.

Există contabilitate. Bănci. Site-uri. Domenii. Hosting. Transport. Materiale. Echipamente. Comunicare. Contracte. Documente. Avocați, uneori. Specialiști, alteori. Ore de muncă pe care nimeni nu le vede. Și o mulțime de lucruri mici care, puse laolaltă, devin o sumă deloc mică.

Despre cât costă în realitate să întreții o asociație și cine plătește aceste costuri voi scrie separat.

Pentru că și aici există multe mituri.

„Dar nu puteți lua fonduri/finanţări?”

Aceasta este probabil una dintre cele mai frecvente întrebări.

Ba da.

Uneori.

Doar că finanțarea unui ONG nu funcționează ca un bancomat în care introduci certificatul de înregistrare și ies pe partea cealaltă bani pentru „proiecte frumoase”.

Există apeluri de finanțare, sponsorizări, donații, granturi, mecanisme fiscale și parteneriate.

Există însă și criterii de eligibilitate, domenii finanțate și nefinanțate, bugete, cofinanțări, indicatori, raportări și, mai ales, concurență.

Iar pentru o asociație civică lucrurile sunt chiar mai complicate.

Un proiect social în care ajuți 100 de copii produce un rezultat foarte ușor de explicat.

Un proiect prin care încerci să determini o administrație să fie mai transparentă, să crești participarea cetățenilor la actul de guvernare sau să previi o problemă care încă nu s-a produs este mult mai greu de ambalat într-o fotografie cu beneficiarii ținând în mâini rezultatul proiectului.

Dar tocmai aici cred că este una dintre mizele importante ale societății civile.

Unele probleme trebuie rezolvate.

Altele trebuie prevenite.

ONG-ul: erou, suspect sau „ăla care se bagă”?

Mai există o problemă despre care cred că trebuie să vorbim: percepția despre ONG-uri.

Este fascinantă.

Dacă nu ai bani, unii se întreabă ce poți face fără bani.

Dacă primești finanțare, alții vor să știe cine „te plătește”.

Dacă critici administrația, ești acuzat că faci politică.

Dacă discuți cu administrația, ești acuzat că te-ai înțeles cu ea.

Dacă ești prea diplomatic, ești slab.

Dacă ești prea direct, ești conflictual.

Dacă nu răspunzi fiecărei probleme care apare în comunitate, cineva te întreabă de ce „nu te sesizezi”.

Aici încep să strângă pantofii.

Pentru că, atunci când devii președintele unei asociații civice, descoperi repede că foarte mulți oameni (aproape toți) au o idee despre ce ar trebui să faci.

Dar puțini sunt dispuși să facă lucrurile împreună cu tine.

Nu spun asta ca reproș.

Este pur și simplu una dintre lecțiile pe care le-am învățat.

Ce am învățat din proiecte

În acești ani ne-am ocupat de lucruri foarte diferite.

Am atins toate categoriile şi tipurile de proiecte: civice, sociale, umanitare, educaţionale, culturale, artistice, sportive etc. Putem să spunem fără lipsă de modestie că am făcut mai multe proiecte decât ne putem aduce aminte.

Am discutat despre siguranță rutieră, infrastructură, mediu, educație, transparență, administrație, participare publică. Am făcut sesizări, petiții, proiecte, campanii, articole și dezbateri. Unele au mers bine. Altele mai puțin bine.

Uneori am avut dreptate.

Alteori a trebuit să învățăm din mers.

Și probabil cea mai importantă lecție este aceasta:

o comunitate nu se schimbă printr-un proiect.

Nici printr-o petiție.

Nici printr-o postare virală.

Nici printr-un primar.

Nici printr-un ONG.

Se schimbă atunci când suficient de mulți oameni înțeleg că au atât drepturi, cât și responsabilități și că lucrurile care îi afectează nu sunt întotdeauna „problema altcuiva”.

Aici începe, pentru mine, cetățenia activă.

Și mai există ceva: reziliența comunității

Este un cuvânt pe care îl vom auzi probabil din ce în ce mai des.

Reziliență.

Sună tehnic.

Dar în realitate înseamnă ceva foarte simplu:

cât de bine reușește o comunitate să reacționeze atunci când apare o problemă.

Iar problemele viitorului vor fi probabil diferite de cele cu care am fost obișnuiți.

Inteligența artificială este doar un exemplu.

PROTOCOL 404 tocmai despre asta vorbește.

Ce facem când tehnologia ajunge atât de bună încât cineva poate suna o bunică folosind vocea nepotului?

Sau un părinte folosind vocea copilului?

Sau un cetățean folosind vocea unei persoane cunoscute din comunitate?

Așteptăm să avem mii de victime și apoi facem campanii?

Sau încercăm să construim din timp mecanisme prin care oamenii să se protejeze?

Eu prefer a doua variantă.

Cetățeni, instituții, interese și oameni care vor doar să strice

Mai există însă o lecție.

Nicio comunitate nu este omogenă.

Există cetățeni care vor să se implice.

Există cetățeni care nu sunt interesați.

Există grupuri care vor să colaboreze.

Există instituții care preferă să nu fie deranjate.

Există interese economice legitime.

Există interese mai puțin legitime.

Există oameni care construiesc.

Și, inevitabil, există oameni cărora le place pur și simplu să strice.

A face cetățenie activă înseamnă să înveți să lucrezi în această realitate, nu într-o comunitate imaginară în care toată lumea vrea același lucru.

Uneori colaborezi.

Uneori negociezi.

Uneori explici.

Uneori insiști.

Și uneori trebuie pur și simplu să spui public că ceva nu este în regulă.

Probabil aceasta este partea în care pantofii strâng cel mai tare.

Despre toate acestea voi scrie

Întrebările primite în ultimele zile mi-au dat o idee.

Voi încerca în perioada următoare să scriu mai des despre experiența acestor ani.

Fără limbaj de broșură ONG.

Fără să pretind că avem toate răspunsurile.

Și, pe cât posibil, fără să împachetez inutil lucrurile.

Vom vorbi despre:

cât costă în realitate să ții în viață o asociație;

de unde pot veni banii și de unde, de multe ori, nu vin;

cum sunt privite ONG-urile și de ce există atât de multă neîncredere;

ce am învățat din proiectele pe care le-am făcut;

cum se construiește reziliența unei comunități și de ce colaborarea este mult mai complicată decât pare.

Unele concluzii vor fi comode.

Altele probabil că nu.

Dar după mai bine de cinci ani de activitate am învățat măcar atât:

cetățenia activă arată mult mai bine în definiții decât în practică.

În practică presupune timp, bani, nervi, greșeli, conflicte, compromisuri rezonabile, încăpățânare și foarte multe ore de muncă pe care nu le vede nimeni.

Pantofii strâng.

Uneori rău.

Dar, cel puțin până acum, n-am găsit un motiv suficient de bun să-i dau jos.

Costi Marin
Președinte, Asociația pentru Cetățenie Activă Civitera